Daria Gabor, Mihnea Lazăr
Elevi în clasa a XII-a, la Colegiul Național ,,Emanuil Gojdu”, Oradea
Prof. coord. Corina Păcurar
Articolul a fost publicat în revista Contemporanul și Ziarul Crișana
Aprindem azi o lumânare pentru ceea ce a însemnat Limba și literatura română în gimnaziu. În bezna nopții în care ai fost azvârlită se aud râsetele intelectualilor ce ți-au venit de hac. În ochii lor se citește triumful unei: ,,Noi pagini, alte idei”: Limbă și comunicare.
Odată cu răsfoirea noilor manuale de gimnaziu, în special a celui de clasa a VII-a, am rămas complet uimiți. Ne așteptam ca noua programă să aibă în vizor perpetuarea cutumei limbii și literaturii naționale. Știam că poate vor surveni câteva schimbări, pe alocuri, dar nicidecum nu ne-a trecut prin gând că vom ajunge martorii fenomenului: Ursulețul Bianca (Veronica Niculescu, Cum e lumea). Și totuși ne dăm seama că e în natura umană să dorești o schimbare bruscă și de anvergură, mai ales în cadrul contextului de veghe a UE. E ademenitor gândul că toate hibele din învățământul gimnazial pot fi soluționate într-un timp atât de scurt. În pofida acestei idei ce promite a aduce un triumf, există INFIMA șansă de a o da în bară. Rău de tot. Cum s-a și întâmplat.
Noua programă viza un manual ofertant din punctul de vedere al dezvoltării abilităților de comunicare în diferite contexte sociale, al mutării accentului de pe memorarea standard a unui ,,caiet de expresii frumoase” și a unor comentarii extrastilate , pe capacitatea elevului de a cuprinde esența și sensurile cuvântului în diferitele ipostaze ale acestuia. Această inițiativă e acaparată, ca într-un vis frumos și coșmar deopotrivă, de dorința de afiliere la principiile europene, ale căror valori nu își găsesc ecoul în predarea acestei materii, materie ce a devenit mai mult un conglomerat de alte discipline, structurate haotic. Limba și literatura nu lipsesc cu desăvârșire, dar de multe ori prezența lor devine o sursă de derută: ursulețul Bianca și acoliții săi, care pretind că sunt literatura națională de calitate și că pot servi drept modalitate de dezvoltare a personalității elevilor antrenați în viitorul gimnazial.
De multe ori, personajele iconice ale literaturii noastre canonice, care au făcut parte din copilăria înaintașilor noștri, sunt surclasate de actanți ce au luat naștere recent, elevii fiind încurajați, într-o manieră fugitivă, să îi descopere pe cei dintâi pe baza celor din urmă: ,,Îți amintești povestea lui Fram […] Prin ce se aseamănă Fram cu Bianca?”. La fel e și în cazul lui Nică. Pietrele de temelie ale mai marilor universului nostru ficțional au fost strămutate de ,,mai micii universului nostru ficțional”. Întâlnindu-se pentru prima dată (cam târziu, totuși) cu un text de natură lirică (Mihai Eminescu,Lacul), elevii ajung în tristul punct în care izvorul de informații despre autor este limitat la o șesime dintr-o pagină. Nu e de omis faptul că această paginare e identică cu cea a ,,micilor scriitori”.
Codul lingvistic din care ar trebui să rezulte un pregnant sentiment e mai degrabă subordonat nevoii elevilor de a înțelege mesajul textual, fiind astfel facilitat printr-o debordantă simplitate, cu expresii ce jignesc capacitatea cognitivă a cititorilor, fie ei și de clasa a VII-a: ,,Acum a ieșit de pe alee. Acum a intrat într-un parc. Acum s-a ascuns […]. Acum aleargă […] Iar acum…”. Deși se dorește o diminuare a spațiului alocat literaturii, ne întrebăm de ce puținul loc rămas pentru aceasta nu poate fi ocupat măcar de scrieri ce să stârnească trăiri sau să îndemne la gândire sau chiar la respect pentru ceea ce reprezintă, într-o perspectivă seculară, scriitorimea autentică și creațiile ei. La urma urmei, cum ne putem aștepta să obținem celule cu esență culturală, într-un laborator ale cărui metode nu sunt demne de a fi luate în serios?
Să luăm în atenție, însă, și codul vizual. Fiecare text vine la pachet cu o multitudine de ilustrații ce se doresc a fi mai mult sau mai puțin haioase, dar cad în domeniul ridicolului absolut. Popa Tanda a ajuns cartoon-ul ce poate fi încadrat într-o categorie de leadership (?!), căci elevul gimnazist e pus să mediteze la tipul de lider pe care l-ar putea întruchipa Popa Tanda. Aiurea! Săracul Slavici! Satul românesc devine o multinațională. Textul multimodal e mai degrabă un adjuvant al unui mathesis lipsă. Dar atâta timp cât prin această modalitate învățăcelului i se activează vocabularul datorită ,,funcției intuitive” pe care acesta indubitabil o deține și o poate exercita, lipsa mathesis-ului e neglijabilă. Atât doar că mai este un obstacol de depășit: concepția lui J. Locke cum că la naștere, anterior oricărei experiențe, mintea e o tabula rasa. Iar acea experiență se dovedește a fi, în literatură, cunoașterea operelor canonice. Dacă limbajul este o chestiune pur intuitivă, de ce ar mai fi nevoie de existența unei ore specializate de puțin timp pe tema comunicării?! Este evident că planul teoretic este măcinat de inconsistențe și acest lucru se vede și în practică, prin modul în care este structurat manualul.
Totodată, se observă o tendință de împuținare a conceptelor teoretice. Vizând orbitor de mult praxis-ul, partea teoretică din cadrul paragrafelor intitulate ,,Repere” este prezentă din unicul motiv de a nu-i fi deplânsă absența. Acest lucru reflectă consecințe nefaste, cu atât mai mult cu cât filonul teoretic acumulat în perioada gimnazială ar trebui să reprezinte pentru elev o bază SOLIDĂ pe care acesta va putea clădi în liceu și în viitor. Astfel că, în loc să se familiarizeze cu acest soi de termeni, elevul se confruntă cu informații angajate în haos și fără perspectivă.
După cum bine știm din noua programă școlară, disciplina căreia îi este dedicat articolul nostru va pune întotdeauna emoția pe un plan secundar. Începând de acum. Ceea ce contează e felul în care elevul intră în tangență cu minimalul țesutului textual, vibe-ul pe care i-l induce textul. Astfel, mesajul e plasat în Tărâmul de Nicăieri.
Dacă nici măcar materiile umaniste nu mai pun accent pe emoție și pe transcederea vieții cotidiene, ci chiar promovează o tipologie materialistă, cât mai bine pregătită pentru piața muncii, putem spune că trăim vremuri foarte sumbre. O societate care nu dă doi bani pe spiritual e o societate fără centru, e o masă de putere care plutește fără destin, către un final fără noimă.
Desigur, principiul afirmat de Minister trimite la libertatea elevului. Dar e o libertate cu sugestie. E o libertate ce își vrea oamenii supravegheați și coordonați: libertatea controlată DOAR de obligativitatea parcurgerii INTEGRALE a programei. Vorbim despre un nou gen de libertate: libertatea corectă politic, cea indusă de UE și acceptată de MEN în vederea unei amplificări a analfabetismului funcțional.
Mai nou, combina inculturii devine vizibilă și pe câmpul de luptă al olimpiadelor. O exprimare mult peste nivelul vârstei, orice ar însemna și asta, duce la o semnificativă scădere a punctajului obținut de candidat. Astfel că, se corectează în limitele bunului simț al mediocrității. Dar se înțelege, majoritatea profesorilor sunt pregătiți pentru această ,,reformă” culturală. Cenzura în plan competițional, unde libertatea de exprimare ar trebui să atingă un maxim pentru a asigura o triere de calitate este întru totul absurdă și nu ar trebui să fie prezentă într-o societate ce se pretinde a fi dezvoltată și liberală.
Să sperăm că o briză mai puternică va reuși să stingă această lumânare. Direcția în care aceasta bate va fi mereu dictată de coordonatele reacțiilor celor ce încă mai au ceva de spus și pot influența modul în care se iau deciziile.
E de apreciat faptul că viziunea artistică nu se limitează la desene și ilustrații ce fac a păli până și schițele lui Botticelli, ci mai au pe ici, pe colo, exemple de o mai mare cultură: Paul Klee, autenticul Botticelli, Gogh, Licinio, Klimt etc. Se face referire și la unele dintre mituri: mitul Androginului și mitul lui Orfeu …poate și altele, dar și la unii dintre clasicii universali: Petrarca, Shakespeare etc. Totuși, saltul de la Ursulețul Bianca, la Sorescu și la Vișniec capătă dimensiuni apocaliptice. Apocaliptice în mai multe sensuri. Ce poate înțelege un elev de la lecturarea unui text precum Cum e lumea de Veronica Niculescu (??), în care întâmplările sunt centrate în jurul unui urs ce nu poartă numele de Fram, la mișcarea de revoluție în jurul morții a lui Sorescu? Pare că toate trimiterile la un strop de cultură au fost puse din amintiri și doar pentru ca lipsa lor să nu fie criticată. Dacă elevului nu i se bagă măcar minimal în cap niște noțiuni de literatură națională de valoare, acesta va trăi un timp îndelungat, crezând că universul lui ficțional ar trebui să aibă ca reper întâmplările unui pui de urs pe nume Bianca.
Manualul acesta e o pădure și așa va rămâne dacă nu va exista o inițiativă de a stinge lumânarea. Nu e timpul stării de veghe încă…nu acum, nu azi, nu mâine. Nicicând! Aceasta e tipologia de manual ce ar trebui înmânat Uniunii Europene. Nu ne e dedicat. Să nu lăsăm vechiul Rai al Marilor clasici și al orelor de literatură în care o poezie putea stârni sentimente de extaz și te putea duce cu gândul la un Cișmigiu presărat cu scrisori de iubire, să fie înlocuit de…R.A.I (Răspune-Aruncă-Interoghează).