Autor: Andreea Stan
Desprinde-te de mine ca o rază de soare
Puneți pălăria și pleacă
Nu aștepta răcoarea dimineții
Și nici nu trăda surâsul tău pal atât de delicat.
Te las să zbori pentru că țin la tine
Dar mă întreb dacă ai face la fel pentru mine?
Aveam totul...
Pierduți în cântec de flaut,
De-a lungul potecii ne crescuseră flori
Menite să-nsemneze dragostea noastră.
Prin frunzele de plopi adia vântul
Iar avântul lumii de dincolo de râu
Pătrundea ca prin vis până la urechile noastre
Dar nu ne mai puteam întoarce.
De mult lumea noastră aleasă
Nu se mai amesteca cu lumea lor.
Învățaserăm să prețuim mult mai mult ceea ce simțim.
Și să ignorăm vorbele lor aspre și fără cusur.
Lor le trebuiau mereu alți nasturi ca să fie fericiți
Și nici atunci pe deplin nu erau mulțumiți
Pe când în lumea noastră,
Nu exista nici timp, nici loc
Eram continuu într-un joc
Printre stele și planete,
Prin refugii de mătasă
Călătoream prin viață.
Când ni se părea că amețim,
Ne sprijine-am unul de altul
Și apoi ne întorceam în înaltul
Cerului.
Universul întreg era giuvaierul nostru.
Stelele ca mărgăritare,
În oceane scânteiate de soare
Ne pătrundeau în suflete.
Pierduți pe aripi de flaut,
Ne-am lăsat purtați de vânt
Iarăși pe Pământ.
Și-au început să vină des chipuri de lut,
Pe poteca noastră să-și poarte pașii
Până când,
Ca într-un gând
Ne-au prins în limbi de aur.
Au încercat să ne despartă.
Au spus că tu ești de al lor,
Că tu porți hramul munților.
Și că au să mi te ia
Le-am spus că tu porți neam de stele
Și că-mi ești mai drag ca ele.
Le-am spus că nu poți să te-ntorci
Căci tu torci roua peste case
Iar dimineți-i dai mantii de mătase
Și că presari raze printre frunze.
Primăvara, desfaci florilor plăpânde
Petalele lor tremurânde
Ce se scutură de apa vieții
De printre pereții
Sufletului lor firav.
Le-am spus ca-i fost crescut nemuritor,
Că tu veghezi soarta lor
Și fără tine ar muri...
Nu m-au crezut c-ar împietri
De dragoste și dor
Că ar muri de mâna lor...
Și-atunci eu te-am lăsat...
Mult prea ușor și delicat
Ca într-un zbor
Te-am înturnat.
Când ultima frunză s-așternut pe Pământ,
Și genele tale au început să se răsfire
În raze blânde însorite-n pustie
Ne-am întors.
Și-am construit un pod apoi,
Ca toți cei cum am fost și noi
Să se piardă în culori
Strălucind în suflete noi.
Eu am rămas cu amintirea
Universului trecut,
Am rămas în cer de-a pururi
Și-acum încă te ascult.
Doar eu credeam că am dreptate,
Doream să fiu lumina ta
Dar pân-la urmă orice stea
Se stinge și renaște.
Autor: Andreea Stan