Desprinde-te de mine ca o rază de soare


Autor: Andreea Stan


Desprinde-te de mine ca o rază de soare

Puneți pălăria și pleacă

Nu aștepta răcoarea dimineții

Și nici nu trăda surâsul tău pal atât de delicat.

Te las să zbori pentru că țin la tine

Dar mă întreb dacă ai face la fel pentru mine?


Aveam totul...

Pierduți în cântec de flaut,

De-a lungul potecii ne crescuseră flori

Menite să-nsemneze dragostea noastră.


Prin frunzele de plopi adia vântul

Iar avântul lumii de dincolo de râu

Pătrundea ca prin vis până la urechile noastre

Dar nu ne mai puteam întoarce.


De mult lumea noastră aleasă

Nu se mai amesteca cu lumea lor.

Învățaserăm să prețuim mult mai mult ceea ce simțim.

Și să ignorăm vorbele lor aspre și fără cusur.


Lor le trebuiau mereu alți nasturi ca să fie fericiți

Și nici atunci pe deplin nu erau mulțumiți

Pe când în lumea noastră,

Nu exista nici timp, nici loc


Eram continuu într-un joc

Printre stele și planete,

Prin refugii de mătasă

Călătoream prin viață.


Când ni se părea că amețim,

Ne sprijine-am unul de altul

Și apoi ne întorceam în înaltul

Cerului.


Universul întreg era giuvaierul nostru.

Stelele ca mărgăritare,

În oceane scânteiate de soare

Ne pătrundeau în suflete.


Pierduți pe aripi de flaut,

Ne-am lăsat purtați de vânt

Iarăși pe Pământ.

Și-au început să vină des chipuri de lut,


Pe poteca noastră să-și poarte pașii

Până când,

Ca într-un gând

Ne-au prins în limbi de aur.


Au încercat să ne despartă.

Au spus că tu ești de al lor,

Că tu porți hramul munților.

Și că au să mi te ia


Le-am spus că tu porți neam de stele

Și că-mi ești mai drag ca ele.

Le-am spus că nu poți să te-ntorci

Căci tu torci roua peste case

Iar dimineți-i dai mantii de mătase

Și că presari raze printre frunze.

Primăvara, desfaci florilor plăpânde

Petalele lor tremurânde

Ce se scutură de apa vieții

De printre pereții

Sufletului lor firav.

Le-am spus ca-i fost crescut nemuritor,

Că tu veghezi soarta lor

Și fără tine ar muri...

Nu m-au crezut c-ar împietri


De dragoste și dor

Că ar muri de mâna lor...


Și-atunci eu te-am lăsat...

Mult prea ușor și delicat

Ca într-un zbor

Te-am înturnat.


Când ultima frunză s-așternut pe Pământ,

Și genele tale au început să se răsfire

În raze blânde însorite-n pustie

Ne-am întors.


Și-am construit un pod apoi,

Ca toți cei cum am fost și noi

Să se piardă în culori

Strălucind în suflete noi.


Eu am rămas cu amintirea

Universului trecut,

Am rămas în cer de-a pururi

Și-acum încă te ascult.


Doar eu credeam că am dreptate,

Doream să fiu lumina ta


Dar pân-la urmă orice stea

Se stinge și renaște.


Autor: Andreea Stan

13 views0 comments