De la cultură la cool-tură

Prof. Corina Păcurar

Colegiul Național Emanuil Gojdu, Oradea

Articolul a fost publicat în revista Contemporanul și Ziarul Crișana

Acesta pare a fi dezideratul suprem al noilor programe școlare de limba și literatura română. Trebuie sa fii cool cu orice preț. Manualul de limba și literatura română trebuie să fie cool, profesorul de limba și literatura română trebuie să fie cool, elevul trebuie să fie cool și, bineînțeles, viitorul om de cultură, intelectualul trebuie să fie cool. Bagajul cultural, logica, rigoarea, spiritul critic (foarte periculos!), sensibilitatea, empatia sunt amănunte...pentru că nu sunt cool.

Studiul literaturii în gimnaziu a devenit aproape un exotism, iar cei care se mai încăpățânează să-l facă împreună cu elevii, cei care ,,depășesc” normele programei școlare sunt retrograzi și învechiți, sunt o ,,sectă” ciudată care refuză să se adapteze la nou, la valorile promovate de Europa. Studiul literaturii în gimnaziu e de acum un concept utopic. Nu se mai studiază, de fapt, literatura în adevăratul sens al cuvântului. Cea mai importantă competență, cea de interpretare a unui text literar, dispare cu desăvârșire. Ne limităm doar la înțelegerea minimală a unui text și îi omitem (intenționat) sondarea semnificațiilor, palierele interpretative, criteriul valoric. Literatura nu mai e privită ca un fenomen estetic sau ca un mod de cunoaștere. Accentul se pune pe textele utilitare, acolo unde cititorul e interesat de mesaj, de conținutul informațional, de forma grafică. Emoția trebuie să dispară, cunoașterea trebuie să dispară, valoarea trebuie să dispară. Literatura nu mai poate fi privită ca o experiență intelectuală și emoțională.

Programa școlară veghează, însă, atent la dezvolatrea capacităților cognitive și afective ale elevilor, căci nu putem să ne permitem să formăm niște tineri insensibili și goi sufletește (golul intelectual e irelevant, oricum). Prin urmare, cu stoicism, dar și cu sensibilitate, autorii programei de clasa a V-a propun vajnic realizarea unor ,,exerciții de ilustrare a atitudinii/emoției prin folosirea de emoticoane”(?!). De aici și până la o cerință dintr-un auxiliar didactic, de tipul ,,Realizați o compunere, folosindu-vă exclusiv de emoticoane” nu a fost decât un pas.

Îmi pun întrebarea (amară). Ce mai căutăm noi, profesorii de literatură română, în aceste condiții, la catedră? Care mai este rolul nostru? Nu suntem noi cei care trebuie să le sădim elevilor dragostea de carte, de lectură? Nu suntem noi, cei care trebuie să facem eforturi pentru ca elevii noștri să mai ,,lase” telefoanele și tabletele și să se întoarcă la carte, la textul literar? Răspunsul este la fel de amar. Nu! Nu, de vreme ce emoția trebuie să fie ilustrată prin emoticoanele din smartphone-ul de ultimă generație.

Creierele tinerilor noștri trebuie spălate bine și cu orice preț. Un banal exercițiu gramatical de identificare a unor verbe la infinitiv în niște exemple date, inserează un enunț precum ,,Putem vorbi pe WhatsApp sau pe Skype în fiecare zi” (Limba și literatura română.Clasa a VII-a, București, Ed. Art Klett, p.70).

Predarea limbii și a literaturii române cu mijloacele tehnologiei moderne trebuie făcută cu luciditate și cu măsură. În niciun caz nu trebuie exclusă. Dar cât de cool să fii, totuși? Până unde e normal și sănătos să se ajungă? Profesorul de limba și literatura română trebuie să fie un expert în toate domeniile, un spirit polivalent, un IT-ist desăvârșit, un geograf, un istoric, un ghid turistic, un psiholog, un filosof, chiar și un matematician de excepție. Toate aceste calități trebuie să primeze, mai puțin cele de filolog. Căci calitățile de filolog sunt absolut inutile atunci când la studierea textului nonliterar, trebuie să le explici învățăceilor din clasa a VII-a cum să realizeze un portofoliu, în următorii termeni: ,,Utilizând aplicația Google Maps, realizează o simulare a traseului pe care îl parcurge un autoturism care intră în Sibiu dinspre Brașov, pentru a ajunge la Zoo Sibiu. Rescrie secvența din anunț destinată drumului cu mașina, inserând numele unor străzi. Desenează harta acestui traseu.” (Limba și literatura română.Clasa a VII-a, București, Ed. Art Klett, p.21).

Curricula și manualele de gimnaziu oferă, din păcate, un spațiu mult prea mare textelor nonliterare, utilitare, în defavoarea celor literare. Literatura e trecută în mod parșiv la ,,și altele”.

Spun în mod parșiv, pentru că tot acest proces e îmbrăcat în forme extrem de ,,sensibile”. Sună cool o frază precum ,,Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală.” (Programa școlară pentru disciplina Limba și literatura română. Clasele a V-a – a VIII-a, București, 2017, p.2). Prin ce mecanisme va fi atins acest ideal? Se vorbește în programă de sisteme de valori, de sensibilizare și exprimare culturală, de patrimoniu național, de conștiință identitară. Cum pot fi îndeplinite toate aceste deziderate în absența unui studiu serios al literaturii naționale?

Studiul literaturii române (evident, corelat cu cel al literaturii străine) propune o abordare pragmatică, întru desăvârșirea personalitații autonome a individului. Însă abordarea pragmatică e aplicabilă cel mult textelor dramatice sau narative (unde domină structurile conversaționale). Fiind cel mai apropiat de conversația curentă, discursul dramatic poate oferi rețele conversațional-simbolice ce se pretează unei abordări pragmatice.

Mi se pare, însă, că se face un salt ,,calitativ” mult prea mare. Nu vorbesc despre cel cantitativ, de vreme ce manualul de clasa a VII-a, de exemplu, propune spre studiu doar șase texte literare de bază. Apreciem totuși faptul că sunt prezenți, de astă dată, trei autori canonici – Slavici, Eminescu și Sorescu.

Se dorește o abordare pragmatică a textului literar, adică un studiu al producerii sensului literar, fără să se aibă în vedere identificarea în prealabil a acestui sens literar, interpretarea bazală a textului. Adică așezăm carul înaintea boilor. Pragmatica e interesată de studiul limbii în uz, de procesul producerii limbii și de cei ce o produc sau o receptează. Pragmatica literară nu s-a cristalizat încă foarte coerent ca disciplină de sine stătătoare, tocmai pentru că dialogurile dintre personajele imaginate de un autor nu beneficiază de aceeași spontaneitate ca și cele din viața reală. Trecut prin filtrul stilului original al unui scriitor, textul ficțional e mult mai elaborat și mult mai ,,lucrat”. Programa propune studiul calității acționale și interacționale a limbajului literar, o chestiune dificilă pentru un elev de gimnaziu și chiar pentru un profesor nefamiliarizat cu domeniul complex al pragmaticii. Studiul producerii sensului literar e apanajul specialistului, nicidecum al unui elev de gimnaziu, iar în lipsa competenței de interpretare a unui text literar, scopul abordării pragmatice a literaturii devine unul absurd. Sau poate printr-o abordare pragmatică a textului literar, autorii s-au gândit doar la receptarea simplistă a acestuia de către elevi. Suntem și noi, profesorii, nedumeriți. Iar nedumerirea crește atunci când la studiul unui text literar de bază, precum poezia Lacul de Mihai Eminescu, elevul este întrebat candid de autorii manualului ,,Te-a nedumerit ceva?”, pentru ca mai apoi, adolescentul de 13 ani să fie pus în fața unei dileme existențiale: ,,Dragostea este un sentiment sau o emoție? Justifică-ți alegerea.” (Limba și literatura română.Clasa a VII-a, București, Ed. Art Klett, p.86).

Sub nicio formă nu ne-am propus să blamăm calitatea manualului de limba și literatura română de clasa a VII-a. Cel de care amintim aici este cel mai bun dintre manualele alternative propuse. Autorii manualului nu au făcut decât să respecte cerințele programei de gimnaziu și recomandările Parlamentului European (Recommendation of the European Parliament and of the Council of 18 December 2006, on Key Competences for Lifelong Learning, 2006/962/EC).

Rezervele noastre se îndreaptă către viziunea noilor programe, care valorifică o perspectivă axată aproape exclusiv pe aspectul pragmatic al predării literaturii în gimnaziu. Emoția estetică și perceperea sensului literar devin un scop secundar în actul receptării. Drept urmare, selecția textelor și a autorilor devine irelevantă. Acesta este pericolul major. Literatura de valoare nu mai e privită ca un bun național. Literatura de valoare, chiar și atunci când apare sporadic prin manuale, nu trebuie sondată în adâncimile ei. ,,Analfabetului funcțional” i se induce, de fapt, ideea că nu trebuie și nici nu are cum să înțeleagă un text literar. În consecință, e inutilă o astfel de abordare interpretativă. El trebuie alfabetizat funcțional. El trebuie să învețe să comunice. Despre ce să comunice, dacă nu citește? Cum să comunice, dacă nu are un vocabular nuanțat, izvorât tot din lectură? Cu cine să comunice, dacă interlocutorii săi se scaldă în aceeași dramă a ignoranței și a îndepărtării de carte, induse și impuse, de astă dată, de factorii decizionali?

Citeam un articol despre reforma franceză a școlii preuniversitare. Franța începe să se trezească. După o jumătate de secol, francezii au realizat falimentul învățământului centrat exclusiv pe dorințele și nevoile elevului. Au realizat că școala trebuie reabilitată ca autoritate și cultură, au reintrodus greaca și latina în liceele franceze, au reevaluat imaginea și autoritatea profesorului, au constatat că permisivitatea dusă la extrem și egalitarismul impus de corectitudinea politică ce frizează pe alocuri absurdul, au adus reale deservicii învățământului francez. Au readus în discuție competiția și efortul intelectual susținut, caracteristici ale ,,vechii școli”.

Dacă Franța se dezmorțește, România e în plin somn al rațiunii. Și știm foarte bine că somnul rațiunii naște monștri.


63 views0 comments

Recent Posts

See All